6. Eroare judiciara. Condamnare pe nedrept. Raspundere

Eroare judiciara. Condamnare pe nedrept. Proceduri nerezonabile. Angajarea raspunderii statului – Sentința civilă nr. 1400/05.12.2007, Tribunalul Vaslui, definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului;

Dezbaterile au avut loc in sedinta publică, cand, la apelul nominal s-a prezentat pentru reclamantul KY, av. Ș.M., lipsă fiind celelalte părți.
Asupra cauzei de față;
Prin cererea înregistrată la instanță, reclamantul KY a solicitat în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Vaslui, obligarea acestuia la plata sumei de YYYYY RON cu titlu de despăgubiri civile ca urmare a săvârșirii unei erori judiciare.
Arată acesta în motivarea acțiunii că în fapt, prin sentința penală 303/19.09.2002 a Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă în urma deciziei penale 3584/9.09.2003 a Curții Supreme de Justiție, a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie în formă agravantă, fapt despre care a aflat la data de 16.01.2004 atunci când i-a fost eliberat un certificat de cazier judiciar.
În urma demersurilor sale făcute în instanță, s-a constatat că în realitate, de numele său și toate datele sale de stare civilă se folosise o altă persoană, pe nume XY, care a reușit în acest mod, să inducă și să mențină în eroare organele de urmărire penală, de la începutul anchetei penale și până la condamnarea definitivă în fața instanțelor de judecată.
Susține reclamantul că această eroare, a avut consecințe devastatoare care 1-au afectat – începand cu momentul eliberării certificatului, din care reieșea că s-ar afla în timpul executării pedepsei și deci s-a creat ideea că ar fi evadat.
Urmare a procedurilor efectuate (amprentare), organele de poliție au ajuns la concluzia că a fost într-adevăr o eroare, însă cu toate acestea, condamnarea a ramas în cazierul său.
La data de 12.05.2004 a formulat o cerere de revizuire a sentințelor de condamnare, însă nu a mai primit nici un răspuns în acest sens de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov și nici de la vreo altă instanță, aflând despre radierea condamnării din cazierul judiciar eliberat la data de 23.01.2007.
Consideră reclamantul că prin toate acțiunile întreprinse de către organele judiciare din momentul constatării infracțiunii și până la momentul condamnării persoanei vinovate de săvârșirea infracțiunii, în speță XY, i s-a încălcat în mod constant, de la început și până la finalizarea procesului penal, principiu fundamental, reglementat prin dispozitiile art. 1 alin. 1 Cod procedură penală, potrivit căruia nici o persoană nevinovată să nu fie victima unei erori judiciare și să nu fie condamnată pe nedrept, așa cum nu s-a întâmplat în cazul său.
Susține în continuare reclamantul că din momentul aflării hotararii de condamnare, orice încercare de a se angaja a fost sortită eșecului, nici un angajator nevrând să-i ofere un loc de muncă.
Mai mult, cazul său a fost mediatizat în presă, efectul fiind însă negativ, fiind ușor recunoscut în oraș, iar majoritatea persoanelor se adresau  cu apelativul “talhar“ sau îl evitau de teamă.
În privința despăgubirilor, face precizarea că pretențiile sale sunt de ordin material, respectiv salariul minim pe economie, estimat la 470 lei, înmulțit cu numărul de luni în perioada 16.01.2004 – 23.01.2007, în total 16920 lei, actualizată; și de ordin moral, în cuantum de YYYY lei pentru acoperirea prejudiciului suferit, a consecințelor negative pe plan fizic și psihic, atingerea gravă adusă onoarei și demnității, precum și sentimentul de frustrare accentuată creat de dezumanizare și de afectare a personalității sale.
În dovedirea acțiunii a depus la dosarul cauzei, o serie de înscrisuri, respectiv copii după carnetul de muncă, cererea sa de revizuire, corespondența.
Prin întâmpinarea depusă, pârâtul s-a opus cererii, întrucât pe de o parte eroarea judiciară (izvorul acordării despăgubirilor) produsă în cursul procesului penal trebuie dovedită, iar probele nu sunt suficiente.
Analizând actele și lucrările cauzei, dosarele penale atașate, în raport cu petitul cererii și probele administrate, tribunalul constată că acțiunea este întemeiată, nu însă în totalitate, reținând în acest sens următoarele:
Reclamantul, KY, este născut la data de 9.10.1974, fiind fiul lui X și Y, având CNP indicat în cazierul judiciar nr. XXXXX depus la dosar, și are domiciliul în XXXXXXXX.
Prin sentința penală nr.303/S/l 9.09.2002 a Tribunalului București este condamnat inculpatul KY, cu datele de identitate sus indicate, la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, fiindu-i dedusă perioada executată, durata reținerii și arestului preventiv de la data de 28.04.2001 la zi, perioade care au fost prelungite periodic, măsurile fiind confirmate și în căile de atac.
Primele declarații ale persoanei condamnate au fost luate de organele de urmărire penală la 28.04.2001, când a fost reținut, nu rezultă modul sau procedura de identificare a persoanei.
Prin decizia penală nr. 93/A/l 0.04.2003, Curtea de Apel Brașov a respins apelul acestuia, și a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov majorându-i pedeapsa de la 3 la 5 ani, decizia fiind confirmată de decizia penală 3584/9.10.2003 a Curții Supreme de Justiție, dată la care cel în cauză se afla în stare de arest preventiv. În cursul judecății, nu s-a depistat eroarea asupra identității celui în cauză, respectiv, așa cum a constatat reclamantul, nu el era persoana condamnată.
Reiese din cercetările ulterioare, declanșate la cererea acestuia prin care a sesizat eroarea, prin cererea de revizuire, că în realitate, făptuitorul, și în același timp persoana condamnată pentru comiterea infracțiunii este numitul XY, născut la 31.12.1977, domiciliat în YYYYYYY, și care din momentul când a fost depistat ca făptuitor și pe toată perioada anchetei s-a folosit fără a fi depistat, de datele de stare civilă ale reclamantului.
Instanța constată că pentru determinarea admisibilității pretențiilor reclamantului urmează să se stabilească dacă acesta are statutul de victimă a procedurilor care i-au fost opuse, precum și dacă aplicarea răspunderii delictuale de drept comun poate fi opusă statului.
Reglementarea internă a răspunderii statului pentru erori judiciare rezultă din dispozițiile următoare:
Potrivit art. 52 alin. 3 din Constituția României “ Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.”
Conform art. 96 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor Republicată în temeiul art. XII al titlului XVII din Legea nr. 247/2005, “ (1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”.
Potrivit art. 504 Cod procedură penală astfel cum a fost modificat de Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 “persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare”.
Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevazută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevazută în art. 10 alin. 1  lit. j).
Reclamantul nu se situează în nici una dintre ipotezele reglementate de legiuitor drept cazuri care dau dreptul la repararea pagubei, dar răspunderea revine statului, decurgând din raporturile de drept public în ipoteze precis reglementate în art. 504 Cod procedură penală în afara cărora derularea procesului penal reprezintă o cauză licită pentru care statul nu poate fi ținut să răspundă, indiferent de consecințele pe plan moral, fizic și psihic pe care procesul le-ar fi putut avea asupra persoanei în cauză.
Prin Decizia nr. 45 din 10 martie a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial nr. 182 din 18 mai 1998 prin care s-a constatat că dispozițiile art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală (în redactarea de la acea dată) sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite, în procesele penale s-a reținut că principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare săvârșite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori.
Instanța apreciază așadar că aria de aplicare al conceptului de ,,eroare judiciară” depășește cazurile enumerate în art. 504 Cod procedură penală; conceptul este operant ori de câte ori activitatea judiciară iese din cadrul pentru care a fost legitimată de stat. În măsura în care eroarea constă în condamnarea difinitivă urmată de achitare în căile extraordinare de atac ori privarea sau restrângerea libertății în mod nelegal este aplicabil textul art. 504 Cod procedură penală; în afara acestor ipoteze dacă instanța reține existența unei erori judiciare răspunderea statului este angajată în temeiul principiului răspunderii delictuale.
Art. 998 din Codul civil enunță principiul răspunderii civile delictuale “orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărei greșeală s-a ocazionat   a-1 repara”.
Principiul răspunderii delictuale enunțat de articolul 998 Cod civil se coroborează cu prevederile art. 504 (1) din Codul de procedură penală și cu acelea cuprinse în art. 52 (3) din Constituție. (I.C.C.J., – Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr.8002 din 14 octombrie 2005).
Ori, reclamantul a fost subiectul unor cercetări penale timp de 4 ani pentru săvârșirea unei infracțiuni pe care nu o săvârșise, calitatea sa procesuală datorându-se împrejurării că o altă persoană își declarase identitatea acestui reclamant. Semnalarea acestei erori s-a facut în repetate rânduri de către reclamant, fără rezultat însă, astfel că abia prin rechizitoriul din 27.04.2005 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală. Instanța reține că cercetarea unei persoane datorată unei confuzii nu este exclusă de plano, și că intră în sfera de legitimitate a procedurilor penale și aceasta ipoteza. A constata însă după aproape patru ani veridicitatea aspectelor învederate de către reclamant încă de la începutul procesului nu poate fi considerată o ipoteză internă unei proceduri legitimate constituțional. Tribunalul reține că nu doar însăși procedura aplicată reclamantului face ca aceasta să aibă calitatea de victimă ci și durata excesivă a acesteia, acesta fiind elementul care a accentuat dificultatea în care reclamantul în mod evident s-a aflat și care face statul responsabil. Pentru reclamant, eroarea judiciară a cărei victimă a fost, constă nu doar în condamnarea sa difinitivă pe nedrept sau în lipsirea sa de libertate ci în durata excesivă, nejustificată și nerezonabilă a procedurilor penale al căror subiect a fost din cauza unei confuzii.
Din această perspectivă instanța reține că reclamantul în mod justificat și legitim reclamă întârzierea excesivă a obținerii unei soluții care să constate nevinovăția și eroarea care s-a produs, câtă vreme verificarea identității făptuitorului primează oricărei alte verificări, cu atât mai mult cu cât reclamantul a furnizat atât instanței cât și celorlalte autorități (Parchet) date din care să rezulte evidența confuziei sale cu o altă persoană, inclusiv prin cererea de revizuire formulată, elemente în raport de care durata procedurilor căreia a fost supus reclamantul este nerezonabilă.
Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea judecătorului care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit. Repararea prejudiciului trebuie sa fie integrală, fără distincție, după cum acesta este material sau moral. În privința prejudiciului moral, judecătorul apreciază, de la caz la caz, dacă prejudiciul trebuie reparat sub formă bănească și în ce cuantum sau, dimpotrivă, dacă nu trebuie astfel reparat întrucât gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.
Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă, decizia nr. 4790 din 18 noiembrie 2003).
În speță, ar fi injust și ilogic să se considere că a face subiectul unor cercetări penale pe durata de patru ani ca urmare a faptului că o altă persoană a folosit datele de identificare ale reclamantului, situație facil de constatat dacă s-ar fi dat eficiență apărărilor invocate de către acesta, este o împrejurare nesusceptibilă de a produce suferințe pe plan moral, social și profesional de natură să lezeze demnitatea și onoarea reclamantului. Simplul fapt că o astfel de eroare este demonstrat că se poate produce și poate persista pe o astfel de durată de natură să afecteze în reprezentările reclamantului credibilitatea procedurilor și a autorităților depozitare ale forței coercitive a statului, să creeze acestuia un sentiment de nesiguranță și insecuritate, să limiteze posibilitatea de exercițiu a libertăților constituționale ale sale (inclusiv libertatea de a lucra) prin perpetuarea incertitudinii și a stigmatizării sociale produse prin declanșarea procedurilor de urmărire penală.
Pentru aceste considerente, instanța va acorda reclamantului cu titlu de daune morale suma de YYYY lei, sumă pe care o apreciază rezonabilă și suficientă în acord cu criteriile de determinare expuse.
Potrivit art. 13 din Convenția C.E.D.O.”Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale”.
Acest articol este expresia directă a obligației statelor de a proteja drepturile omului în primul rând în propriul lor sistem juridic, o garanție suplimentară pentru ca o persoană să se bucure în mod efectiv de drepturile sale.
În ceea ce privește despăgubirea pentru prejudiciul moral suportat, instanța reține că acesta, deși de natură morală, poate fi reparat prin acordarea unei sume de bani.
Acordarea despăgubirilor materiale pentru daune morale este incontestabil compatibilă cu regulile de conviețuirea socială și cu principiile de echitate și justiție care pretind că autorul faptei ilicite trebuie sa suporte consecințele negative ale acesteia.
În privinta daunelor materiale – acestea nu au fost dovedite.
Invocă reclamantul că ar fi solicitat să fie angajat și refuzat, fără însă a face dovezi în acest sens, nici o societate comercială sau instituție neconfirmând acest fapt.
Mai mult, angajarea ține și de alte condiții, respectiv susținerea unor probe, examene sau calități ale acestuia, de perioada efectiv pe care ar fi lucrat ori, instanța nu poate face speculații asupra valorii reale a câștigurilor salariale și deci nu poate fi acordată vreo suma cu acest titlu.
În aceste conditii, instanta de fond admite în parte acțiunea formulată de KY, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin reprezentant Ministerul Finanțelor Publice și în consecință, obligă pârâtul să plătească reclamantului suma de YYYY RON, cu titlu de daune morale.
Definitiva; irevocabila prin respingerea recursului.